Următoarele nu sunt o critică la adresa SMURD.

Nu sunt, merită clarificat, nici măcar o critică la adresa doctorului Raed Arafat.

Unul dintre puținele păcate ale domniei rămâne totuși aura de arhanghel al medicinei românești, rămasă o cotoroanță cu aparent o singură bijuterie de preț – medicina de urgență. Îmi pare, și o spun răspicat, că parte a declinului accelerat al sănătății în ultimii ani a fost circumstanțiat, pe undeva, și de poziționarea sănătății în act ca o funcție a intervenției providențiale, salvatoare, a unor oameni care nu mai au halat alb, ci uniformă roșie, și care în mentalul colectiv reprezintă o insulă de normalitate într-o mare de corupție, șpăgătorie și  Bizanț.

Veți protesta.

Veți spune că trebuia să vină și doctorașul (sic!) acesta să se lege de ”singurul lucru bun care funcționează în țara asta” (cu accent pe țara asta). Propun să facem însă pasul înapoi de la veșnica retorică isterică spre o analiză a curgerii omului prin sistemul de sănătate și altfel decât pictată de televiziuni și tabloide.

Avanpostul oricărui sistem de păstrare a sănătății populației e reprezentat de medicina primară, a populației, a familiei, a individului care se întâlnește superficial cu boala și-o poate trata repede, și competent, în relația cu omni-practicianul lui. Mult mai puțin trandafirii decât cavalerii rubini ai SMURD-ului, medicii de familie din România rămân totuși trudnicii din tranșee, veșnicii văduviți de iscusința conțopistă a Ministerului Sănătății care le-a transformat meseria într-o activitate îngrozitoare, birocratică, bănoasă cât o fi doar dacă, supranatural, medicul de familie își încarcă agenda cotidiană cu 3 – 4 consultații pe oră, uneori mai mult.

Necesarul specialității e mult mai mare decât e reflectat în prezent, integrarea lor în sistem pur informațională și perpetuu psihotică. Într-o conversație recentă în cabinetul unui medic de familie în care ajunsesem pentru o problemă a copilului meu am asistat, indirect, la o discuție telefonică între doamna doctor și un pacient contrariat că nu poate primi, în aceeași lună, o a doua trimitere către alt cardiolog decât primul la care fusese. Ce-ar fi putut fi o conversație punctuală s-a transformat într-o bandă de magnetofon dureroasă pentru mine în care, de 3 ori, onorabila doamnă doctor a trebuit să clarifice regulile ”jocului” pentru interlocutorul anonim până la punctul, absurd ce-i drept, la care i-a spus ”este așa pentru că este așa și nu altfel, așa a orânduit statul, nu vă certați cu mine certați-vă cu ei”. Cine sunt ei? Ministerul, CNAS-ul, în-curând-istoricele DSP-uri. Omul nu ajunge decât rarissim pe culoarele vreunora, sau altora. Omul ajunge la coadă la gostatul colhoznic, ponosit, astmatic al medicinei de familie în România, al cărei profet cu mantie roșie întârzie să apară.

Apoi e toată divizia medicinii pe specialități în regim de asistență secundară: ambulatorii de specialitate, policlinici, cabinete de specialitate individuale sau în asociații de cabinete. Aceștia sunt oamenii care corespondează în mod intim – profesional vorbind (sic!) – cu medicii de familie. Într-o conversație recentă avută cu ministrul Nicolăescu am rămas cu impresia că dânsul vede în refuzul medicului specialist ”de-a coborî în ambulatoriul de specialitate” o formă de frondă adolescentină, cum că  – vezi Doamne – sunt mai mulți bani dacă medicul stă pe paturile de spital. Eroare. Refuzul medicului specialist de-a desfășura act medical în ambulatoriul de specialitate stă în – de cele mai multe ori – mizeria pauperă și fluxul deluvial de pacienți ale căror nevoi n-au fost corect triate și a căror patologie nu rămâne corect sancționată într-un cabinet cu un tensiometru, un dulăpior astenic cu medicamente și (dacă ești mai răsărit) un ecograf. Medicii specialiști, indiferent de specialitate, au fost luați la ghilotină încă de la raportul comisiei prezidențiale de mai anțărț care anunța, apocaliptic, că 40% dintre diagnosticele puse sunt ”greșite”. Ele săracele nu erau greșit puse, erau administrativ puse încât în batoza canceroasă a sănătății ca act contabil să iasă socotelile la sfârșitul anului fiscal. Cârpeala nu le poate fi imputată medicilor specialiști, deși cârpeala s-a întors împotriva lor în timp ce SMURD-ul și IGSU cumpărau ambulanțe și inaugurau centre. Apoziția nu e una de sorginte canibală, bine e că SMURD-ul și IGSU au crescut precum Prâslea, dar m-aș fi așteptat ca Ministerul, Comunitățile Locale (cu C și L mare), Statul să taie pamblici și pe policlinici noi, centre de asistență comunitară și/ sau socială, stabilimente în care medicina pe specialități, în regim de asistență secundară, să poată fi dată în uz populației.

Și-apoi, finalmente, spitalele. SMURD-ul, IGSU, camerele de gardă/ UPU sunt metroul de mare viteză al medicinei. Viziunea doctorului Arafat, de-a oferi o bună circulație și perfuzie pe arterele sănătății până la medicul specialist în regim terțiar, e augustă. Îmi e teamă doar că ce-a reușit domnia sa e să organizeze o taximetrie normală într-o republică bananieră în care cazarea medicală e un veritabil bordel, în condiții inumane și septice. Șocul pacientului venit cu Mercedes-ul roșu cu girofaruri, însoțit de paramedici impozanți prin trese și galoane, și preluat apoi de brancardieri mizantropi și operat de doctor vânăt, slinos și nesimțit e dublat de becar-ul acesta tembel, nu mai bine venea cu Loganul (scuze pentru licență) într-o încăpere primenită și, fie cât de spartan, cu aură de SPITAL?

Ce-a făcut comunitatea medicală din România în ultimii 20 de ani a fost să externalizeze mentenanța și salubritatea unor firme dubioase, veritabile căpușe financiare și sursă veșnică de infecție și la propriu, și la figurat.

Povara e dublată de toxicitatea pacientului îndoctrinat bine înainte de poarta de intrare că ”ce bine ar fi dacă ar merge toate ca SMURD-ul”. Și-ar putea să meargă bine dacă doctorii ăia ar începe prin a avea echipament oferit de spital, nu cumpărate de la vânzători ambulanți din banii proprii. Dacă spitalele ar avea zone proprii de așteptare pentru familiile pacienților și oficii de informație adecvate. Dacă traficul aparținătorilor prin spitale ar fi regularizat cum-se-cuvine și treptele instituție n-ar fi umblate de babe în batic venite cu sufertașul de mâncare la salon. Dacă medicina de urgență și triaj și-ar face cu adevărat treaba n-ar fi cazul, vreodată, ca diferite secții să umble la 150% din capacitate iar oamenii să stea pe canapele pe culoarele secțiilor în timp ce în alte părți/ orașe/ areale bate vântul prin rezerve proaspăt renovate dar lipsite de personal calificat.

Brambureala provocată (nu exclusiv) de steaua luminoasă a SMURD-ului e că ne uităm la medicină cu ochi de tineri, și neliniștiți, parcă trăim un serial gen Anatomia lui Grey sau Spitalul de Urgență în timp ce în stradă, acolo unde trăim de fapt, colcăie guzganii și puiesc gândacii, pleacă doctorii și Statul plimbă bolnavii la standarde europene dar îi tratează la standarde inferioare celor din Rwanda sau Mozambique.

Domnule doctor Arafat, am avut plăcerea de-a ne cunoaște și de-a lucra împreună în cel puțin două instanțe cunoscute românilor: tragedia de la maternitatea Giulești, în 2010, și accidentul din Muntenegru, în 2013. Pălăria mea se scoboară, metaforic, în fața competenței celor care au intervenit în urgență în ambele situații. În 2010 am stat pentru încă 9 luni cu cei de la Grigore Alexandrescu. În 2013 am avut prilejul să lucrez, pentru prima oară, peste o echipă de 50 de oameni de la Colegiul Psihologilor împreună cu leadership-ul lor în 4 spitale din București. Cred că am o bună expertiză în privința comunicării cu pacientul spitalizat și familia acestuia. Navele amiral ale medicinei românești sunt, în același timp, arce ale lui Noe unde, claie peste grămadă, vin oameni care n-au putut fi tratați sau care n-au dorit a fi tratați în spațiile lor de referință sau unde au fost aduși de bărcile elfine ale SMURD-ului către secții, saloane, condiții care sunt sub demnitatea blazonului.

Ministrul Nicolăescu a sugerat, în discuția despre pachetul de bază de servicii medicale, că până la 40% din aceste cazuri n-ar fi trebuit să ajungă la spitale. Oare câte dintre ele au venit cu papornița direct la Biroul de Internări vs. câte au venit cu o ambulanță? Unele coduri propuse a fi excluse din anul viitor la spitalizare sunt situații acute pentru care oamenii cheamă ambulanța sau SMURD-ul. Vom înjumătăți aproape clientela hospitalieră sau o vom epura din unele spitale care vor continua să fie închise (în timp ce mai ctitorim vreo biserică sau cimitir) în vreme ce Marile Turnuri ale Sănătății regionale vor continua să fie ridicol de aglomerate?

Acestea nu au fost o critică a SMURD-ului. Nu au fost nici măcar o critică a doctorului Arafat.

Sunt întrebări legitime privind generalizabilitatea (o cacofonie în limba română, termen reputat în limba engleză) unei soluții de tip SMURD în TOATĂ sănătatea. Lucru ce-mi pare grotesc.

G

Sursa